A trecut pe lângă mine fără să-mi dea prea multă atenție, și-a rezemat bicicleta de un perete și-a început să se dezbrace povestind tot felul de banalități cu Ariel.

     - Tu ești fotograful? 

     - Da, i-am răspuns. 

Timid și nesigur, rahat, că așa mă inhibă pe mine fetele care mimează tupeul de la prima silabă.

     - Bine, vreau și eu niște apă. Înainte să începem!

Am găsit un pahar, o sticlă începută prin iarnă, și m-am apropiat. I-am dat apă. 

Mirosea ca o biciclistă. Puțin a parfum, puțin a săpun, puțin a sudoare acrișoară de preșcolar. Suficient de excitant încât să-mi treacă timiditatea.

Am o bănuială. În toți oamenii stă ascunsă dorința de sălbăticie. 

Să poată anula cu un gest tot fardul care ne domolestele instinctele. După mii de ani de civilizație, educație, rigoare și restricții.    

Să fim animale, iarăși, măcar câteva minute, în fiecare zi, și nu doar în întunericul dormitorului. Animale la lumina zilei.     

Nu mă credeți? Nu-mi pasă.