Nu sunt ceea ce se cheamă un cinefil. Nici amator, nici profesionist. Nu cred că am văzut toate "marile filme" ale omenirii și nici nu mi-am propus. 

Habar n-am care-s curentele, acum sau în istoria filmului. Cu excepția neorealismului italian. N-am idoli, cu excepția lui Lars von Trier. N-am obsesii cu excepția Blow-Up.

Peste toate, trei seri din șapte adorm la câte-un serial îndoielnic. 

Deci, nu sunt ce trebuie.

O parte din mine a rămas definitiv în tfb. Firesc. Natural. Uman. 

Nu trebuie să mă justific. Un pic însă, am s-o fac: 

tfb4, spre exemplu, mi-este încă  tatuat în viscere, de la afiș până la ultima bucată de pâine cu tzatziki, în tfb3 m-am împrietenit cu Alex, Victor și cu romul la litru.

În tfb1 a fost pescuit Ariel, direct din stradă, de pe bicla, cu forța.  

Tfb2 a fost, cum să zic, mai mult decât atât. Mă opresc, gata cu amintirile.

Sunt fumător. Pasionat. Agresiv. De peste douăzeci de ani. De Marlboro roșu. 

Din acest motiv, un tur în fabrica de țigarete - în mod absolut - reprezintă o realizare personală. Dacă vreți, așa cum fanii Pink Floyd ar primi sms-uri de la Roger Waters. Exagerez? O voi face înzecit în continuare.