Auzi la el: cerul înstelat deasupra mea și legea morală în mine

Adică mă crezi proastă!

Îmi place Adele. Pe bune. Așa pufoasă și vulnerabilă. Cred că se dă o oră cu capul de oglindă până spune nu. Plânge o zi până spune da. Da' e fată bună. Seamănă puțin cu Delia. Nu?

Eu știu sigur că 1 Decembrie nu e sărbătoarea soldaților. Culorile sunt pe stradă, cafenelele sunt deschise și bătrânii ies la plimbare. Toate acestea ne fac mai stat unitar și indivizibil decât o mie de elicoptere de asalt - sau cum se numesc. Și-n rest să construim. 

 Să ne mândrim cu măsură și să construim. Să defilam maxim în jurul Universității - care apropo - e aproape la fel de tânără ca statul acesta făcut cu "treceți batalioane române Carpații". 

Pentru că nu-s o târfă consumerista, pe bune nu sunt, îmi iau cosmetice de la Lidl și am barbă de lene nu de fashion, pot să pun următoarele întrebări:  

1) Dacă sunt tâmpit și mă emoționează rahaturile de Crăciun, și uneori sunt, de ce să mă duc în înghesuiala aia sinistră de la Universitate? 

2) De ce are Moș Crăciun tron ca Becali? 

3) Care e șmecheria cu crăciunițele? Adică, le înțeleg semnificația într-un film porno, da' la Târgul de Crăciun?

Iulia Verdeș-Cluj Napoca, octombrie 2015.

Iulia, ce nu faci vineri seară? Întreb eu ușor provocator, încercând să anticipez răspunsuri.

Primul meu loc de muncă responsabil-cu carte de muncă și tot tacâmul-a început seara târziu, într-o cârciumă de cartier  din Crângași. Era anul 2000. Ianuarie, frig și-un salariu cât un telefon alcatel cu capleta.  

În ziua aceea-trezit cu noaptea-n cap lângă un calorifer rece-am vomitat de trei ori până-n stația lui 41. De la emoții și de la ness-ul băut pe burta goală. 

Rafael Florea, premiera filmului Box, Bucuresti.

Fatidica seară de 30 octombrie. Și 93 de minute de film despre ratare.  

Timp de trei luni am fost parte a campaniei online #activeazaRomania. Alături de Claudia, Radu, Cristian, Gabriel, Andrei, Toma și Ruxandra.

Astăzi se închide un proiect în care m-am simțit ca peștele în apă și, personal, am un mare motiv de bucurie: fără urmă de compromis, trăiesc pentru prima dată sentimentul confortabil al consecvenței în online.

O campanie susținută timp de 12 săptămâni pentru ANOFM, adică o instituție a statului român, în care am lucrat respectând un singur protocol, și anume cel pe care singur mi l-am impus pentru tot ce fac pe nava amiral Reportage: #workingPeople. Documentare, documentare și timp pentru mestecarea subiectelor. Apoi, desigur, regurgitarea subiectivă și extrem de subiectivă a realităților întâlnite. În libertate deplină.

Trebuie să vă fac o mărturisire. De câteva săptămâni caut povești potrivite pentru campania #ActiveazaRomania. Bun, nimic special. Fac treaba asta foarte implicat, cu mare plăcere și, cu toate acestea, am descoperit o neplăcută urmă de impostură în activitatea asta a mea. Habar n-aveam cu se ocupă AJOFM-urile.

Sunt foarte sigur că nici cei ce “ma citesc” habar n-au - dacă nu cumva s-au împiedicat de vreun șomaj, concediere colectivă și alte activități de-astea simpatice.

„Bine-ai venit!”, mă întâmpina doamna învățătoare bucuroasă. „Ai lăsat mașina cam departe, trebuia să vii cu ea până aici. Mai avem puțin de mers printre blocuri.”

Școala la care doamna Mariana Palconi e învățătoare de câteva decenii se află în centrul orașului Făget, dar e ascunsă printre blocuri și ajungi la ea pe alei neasfaltate. Noroi proaspăt, mulți copaci și clădiri ponosite de orășel de provincie.