Aceasta nu e o poveste despre cum viața poate fi nedreaptă cu unii și mult prea darnică cu alții.

Nu e nici o poveste despre autocompătimire sau milă. Aceste cuvinte nu există în dicționar sau aiurea, așa cum mi se întâmplă de obicei - iau cuvinte care să mi se potrivească, le-arăt drumul și gata. Nu.

Nu atunci când vorbim despre Dana Chioran, un om care s-a văzut (!) pus în situația de a orbi de pe o zi pe alta. Orbire pur și simplu. Cruntă, ireversibilă, fără drept de apel sau tratament medical. „Glaucom” i-au spus doctorii și așa a rămas, cu toate operațiile și eforturile de a opri înaintarea bolii.

Ești în Timișoara, e vineri seara, ți-e foame de mori - și vrei ceva, așa, ca la tata acasă. Și-ai vrea să "mergi în oraș" - dar, cum să-ți spun, e o zi d-aia cu silă de oameni, îți dorești câțiva prin preajmă - da' să n-ai nevoie să schimbi vreo vorbă.

Există o singură soluție, slavă Domnului - La Taverna, La Gabi.

Mda, soluție există - însă nu e la îndemâna oricui. În principiu, trebuie să cunoști pe cineva care cunoaște pe cineva-care știe să te ducă în demisolul de lângă Piața Badea Cârțan - sau să fii suficient de norocos să găsești intrarea (care nu se diferențiază cu absolut nimic în șirul de case vechi) și să intri.

Odată intrat, se face o primă selecție a clienților. Naturală. Ieși, fugi, dispari. Descumpănit de ce ți se arată "underground" - Taverna nu seamănă cu nimic din ce te-ai fi putut aștepta. Sau ești instantaneu cucerit de un fel de beznă parfumată - daca imaginația te poartă deseori prin crâșme de la început de secol XVI. Și rămâi.

Mult mai târziu auzi dintr-un colț basul lui Marcus Miller și-ți taie calea, încruntat și ușor bănuitor, avatarul lui Modigliani, Gabriel Sorin Naica-Loebell, stăpânul locului.

Piața muncii din România, relațiile dintre angajați și angajatori, principiul “sfânt” al transformării muncii în cel mai prețios capital, încep ușor, foarte ușor, să părăsească cadrul teoretic al conferințelor și, din forme fără fond, să devină realitate. Timid, din mediile progresiste, crește un val de oameni care muncesc asumat, conștient și inteligent.

Vom fi bine. În ani, acest val va crește, va rupe într-o zi porțile ministerelor și-atunci se va fi sfârșit epoca feudală și la noi în țărișoară. Până atunci, munca este stăpânită de metafora dezgustătoare și neproductivă a “pâinii”.

“Dau o pâine la câțiva zeci de oameni”- spune umflându-se în pene orice mic atreprenor care se visează Donald Trump duminică dimineața, la cafea, la mall.

“Pun o pâine pe masă”- spune resemnat angajatul - niciodata conștient că munca lui, așezată unde trebuie, e un capital mai valoros ca un munte de bani.

Aici ne aflăm, foarte mulți dintre noi, și am o mare satisfacție când întâlnesc oameni care n-au făcut parte niciodată din cercul vicios al pâinii.

Pe Matei îl știu de când avea câteva ore și fusese proaspăt născut de sor'mea. Asta nu-l face cu nimic special, desigur, doar că Matei e singurul om cunoscut de mine care refuză absolut orice compromis. Cu societatea, cu oamenii din jur, cu tot-și aici includ și micile tranzacții pe care oamenii obișnuiți le fac până trec puntea. Matei alege senin drumul mai lung și mai greu. 

Ce întorsătură ciudată a început să ia viață mea.

Am 40 de ani și până acum m-am ținut tare. M-am ferit de munca organizată ca dracu de tămâie-sau, după cum vă place, alte comparații de genu'. 

Greșesc într-o dimineață, mă trezesc devreme și-o iau razna. Gândul cel rău îmi dă ghies, cum ar fi să întorc eu societății ceva ce ea nu mi-a dat niciodată. 

Și-uite așa s-a născut #workingPeople.

Vă spun, fără să exagerez: povestea care urmează nu e căutată, nu e frământată, nu e cizelată. Nu.

Se întâmplă în România anului 2015 să întâlnești oameni care muncesc onest, și care nu știu și nu vor să se oprească. Doamna Christina Hesse: filolog, profesor, specialist în linii de producție pentru industria alimentară. Acum-proprietarul unui mic laborator de cosmetice hand-made.

Reconversia profesională. Vă sună cunoscut, nu?  

De douăzeci și cinci de ani aud și trăiesc povești cu oameni care au puterea s-o ia de la capăt. Sau n-au incontro. 

La vârste dificile, cu motivații grave, acute sau doar mânați de câte-un vis.  

Pentru a supraviețui în jungla capitalului besmetic. Sau mânați de toane, himere sau de visul de milenii al omului de-a face doar ce-i place.

Timișoara. Sfârșit de august. Zi mohorâtă. Ploioasă și friguroasă, fără energie și fără rost, în care te ridici din pat doar de dragul cafelei. Centrul vechi al orașului se reconstruiește din temelii, totul e gri, umed și rece. În tot peisajul care te îndeamnă la somn și letargie, o siluetă sprintenă se dezvăluie din ce în ce mai tare pe măsură ce se apropie. E Victor Neumann, directorul Muzeului de Artă din Timișoara.

 Nu sunt ceea ce se cheamă un cinefil. Nici amator, nici profesionist. Nu cred că am văzut toate "marile filme" ale omenirii și nici nu mi-am propus. 

Habar n-am care-s curentele, acum sau în istoria filmului. Cu excepția neorealismului italian. N-am idoli, cu excepția lui Lars von Trier. N-am obsesii cu excepția Blow-Up.

Peste toate, trei seri din șapte adorm la câte-un serial îndoielnic. 

Deci, nu sunt ce trebuie.

Stau să mă întreb, de 1 Iunie, Ziua Internațională a Copilului, ce-ar trebui să facem pentru copiii noștri? 

Ce l-ar face fericit, în mod particular, pe copilul meu internațional?