O parte din mine a rămas definitiv în tfb. Firesc. Natural. Uman. 

Nu trebuie să mă justific. Un pic însă, am s-o fac: 

tfb4, spre exemplu, mi-este încă  tatuat în viscere, de la afiș până la ultima bucată de pâine cu tzatziki, în tfb3 m-am împrietenit cu Alex, Victor și cu romul la litru.

În tfb1 a fost pescuit Ariel, direct din stradă, de pe bicla, cu forța.  

Tfb2 a fost, cum să zic, mai mult decât atât. Mă opresc, gata cu amintirile.

A trecut pe lângă mine fără să-mi dea prea multă atenție, și-a rezemat bicicleta de un perete și-a început să se dezbrace povestind tot felul de banalități cu Ariel.

     - Tu ești fotograful? 

     - Da, i-am răspuns. 

Timid și nesigur, rahat, că așa mă inhibă pe mine fetele care mimează tupeul de la prima silabă.

     - Bine, vreau și eu niște apă. Înainte să începem!

Am găsit un pahar, o sticlă începută prin iarnă, și m-am apropiat. I-am dat apă. 

Mirosea ca o biciclistă. Puțin a parfum, puțin a săpun, puțin a sudoare acrișoară de preșcolar. Suficient de excitant încât să-mi treacă timiditatea.

Şi, într-o bună zi (de martie), în căutarea celor ce încă mai muncesc în România, am ajuns în Oradea. Zona centrală, la câțiva paşi de Vulturul Negru - un fel de “Pasagiul Victoriei” - pentru bucureşteni.

PREJUDECĂȚI

Destinația? [e-spres-oh] Oradea, adică hub/companie/loc care faureşte software. Nu mă-ntrebați mai mult, în calculatorul meu sunt trei programe mari şi late şi, uneori, câteva filme. 

Eram, aşadar, copleşit. Iarăşi trebuia sa întâlnesc oameni care-s cu câteva războaie mondiale  mai evoluați decât mine - eu, cel căruia i-a trebuit o zi jumate sa înţeleagă de ce [e-spres-oh] se scrie… cum se scrie. 

Cu aceste frustrări (hai sa le spunem “aşteptări”), mi-am pus ochelarii de cal socialist, am respirat - mândru de libertatea mea de trântor (fotograf) - şi-am purces.

Acum câteva săptămâni povesteam despre cum va fi la Biertan, primul eveniment al Reportage Session, dintr-o serie desenată pe mai mulți ani. 

Știu acum. Indiferent unde vom merge cu seminarul, în România sau aiurea, spațiul acesta al bisericilor săsești va rămâne "nava amiral". 

Locul unde va începe primăvara și vom închide, iarna, târziu, fiecare sezon.

Am o bănuială. În toți oamenii stă ascunsă dorința de sălbăticie. 

Să poată anula cu un gest tot fardul care ne domolestele instinctele. După mii de ani de civilizație, educație, rigoare și restricții.    

Să fim animale, iarăși, măcar câteva minute, în fiecare zi, și nu doar în întunericul dormitorului. Animale la lumina zilei.     

Nu mă credeți? Nu-mi pasă.

Sunt fumător. Pasionat. Agresiv. De peste douăzeci de ani. De Marlboro roșu. 

Din acest motiv, un tur în fabrica de țigarete - în mod absolut - reprezintă o realizare personală. Dacă vreți, așa cum fanii Pink Floyd ar primi sms-uri de la Roger Waters. Exagerez? O voi face înzecit în continuare.

Îți trebuie foarte multă creativitate, un strop de cinism și capul veșnic în nori pentru a descoperi ce e nou și nemaivăzut pe strada ta. Acasă. Și multă determinare.

Nu înțeleg sub nicio formă suporterii sau patrioții exaltați. În sport sau alte activități umane. Cu siguranță, îmi lipsește ceva.  

Nu pot să zic "hai băieții!" sau "hai România". Și nu mă pot identifica, trup și suflet, cu cei ce prestează pe vreun teren, scenă sau câmp de luptă. 

Ard doar pentru mine. Sunt deci, incredibil de egoist.

Acum 2500 de ani. Tudoran avea barba de dimensiuni normale, de om. Brand-ul Pegas se reanima după 20 de ani, pe youtube se pregătea "Copilul din Mine".  

Ne-am urcat pe acoperișul orașului București. Într-o dimineață prea rece și prea devreme. 

Fotografii, juma' de oră. O imagine, necesară și suficientă. Am plecat și-am uitat. 

Acum să răscolim puțin prin amintiri. Maga&Tudoran

 

Magazin, atelier, cafenea de bicicliști și biciclete într-unul din spațiile fostei fabrici de pălării din Timișoara. Locul unde trei oameni își consumă zi de zi pasiunea. Îți pregătesc, sub toate aspectele, bicicleta. Poate fi condiția suficientă, dacă vrei să începi un nou mod de viață. Acela de biciclist.